Povestea cămeșii mele populare

Am spus de mult că o scriu povestea primei mele cămeși populare. Știu că fiecare cămeșă are o poveste, pentru că în ea intră o parte din sufletul femeii care o coase. Speranța că va fi cea mai frumoasă. Frica de a nu fi unică – dacă mai are cineva modelul? Grija culorilor – oare se potrivesc ele așa cum trebuie? Și oare vor ieși la primul spălat, ruinând toată munca? Și oare cât de rezistentă va fi cămeșa în timp?

Toate aceste gânduri au intrat și în cămeșă mea.  Doar că a mea e specială. Normal că e, fiecare mamă spune asta despre odorul ei.

Tocmai asta face cămeșa mea specială, că e legată de mama. E cusută cu ațele pe care le avea mama pentru goblenuri. Iar modelul e scos de pe cămeșă unei alte mame, ”mama noastră Maria Drăgan” cum a scris cineva pe fotografia străbunicii din partea tatălui. Și vorbind de tata, o parte din modelul de pe cămeșă mea e luat de pe o cămeșă de a lui.

Și cămeșa asta a mea e făcută de două ori.

Sunteți curioși, nu-i așa? Haideți să vă spun povestea ei, și voi să îmi spuneți după aia dacă e specială sau nu.

Eu am vrut de mult să îmi fac un costum popular, să am și eu cu ce ieși în lume. Sau măcar o cămașă. De la bunică și mătuși nu am avut de unde lua; le-au dat pe toate ”că erau vechituri și nu se mai purtau, nu mai erau la modă”. Și-au păstrat doar costumul de îngropăciune. Sacrilegiu – să lași atâta muncă să putrezească în pământ. Dar nu te poți pune cu ultima dorința a omului. Încerc să mă consolez cu gândul că sunt făcute pe perdea și am reușit să fotografiez modelul. Și că am salvat de la fiecare mătușă câte o catrință cu brâul aferent.

Au căutat să îmi cumpăr una, că nu mă încumetam să o cos, dar nu aveam bani pentru ceva autentic și nu voiam să iau ceva artizanal sau vreun chinezism. Și nici nu găseam un model care să mă încânte. Mie nu îmi plac modelele cu flori, ci doar cele geometrice, care sunt mai rare, că sunt mai greu de cusut – cum aveam să aflu.

După ce m-am mutat la Dorna, am aflat de șezatoarea de la Muzeul Etnografic. Și că doamnele de acolo cos cămeși populare. M-am dus la șezătoare să văd cât m-ar costa una, iar ele mi-au spus că mă învață să îmi cos singură cămeșă. Pentru mine care știe să coase doar cruciulițe și liniuțele alea oblice de la goblenuri, mi se părea imposibil să fac o cămașă întreagă.

Prind curaj și mă duc sâmbăta următoare să mă apuc de treabă. Mă ajută cu pânză și la croi doamna Nicoleta, dar cel mai mult de muncă cu mine a avut doamna Lorica. Să te încumeți să înveți o nepricepută să coase o cămașă populară e mare lucru; când nepriceputa e și pretențioasă și încăpățânată ca un catâr, e mare curaj. Doamna Lorica m-a învățat cos o cămeșă cap coadă, și sunt multe de făcut, nu doar a pune ață pe pânză. E important să te măsori bine – mie nu mi-a ieșit asta de la început și vă spun eu mai încolo cum am dres-o. Trebuie să faci tivul cu găurele. Și acum mi se pare, ca și atunci, că o să se deșire și o să se rupă cămeșa pe mine. Dar să știți că e rezistent.

Și trebuie să ai modelul pe care să îl coși. Eu aveam o fotografie mică a străbunicii de pe care să scot modelul, și experiență la așa operațiune, deloc. Numai nu reușeam să pun cruciulițele acolo unde trebuie. Asta și datorită faptului că modelul nu era făcut doar din cruciulițe, ci și din alte puncte de cusătură. Intre timp și doamna Lorica socate modelul, și la următoarea șezătoare, îmi arată modelul. Avea linii de cusătură, și de frică că le greșesc, am umplut săptămâna următoare un caiet A4 în încercarea de a face modelul doar din cruciulițe. Și am reușit chiar binișor. Ani mai târziu am găsit pe o planșă dintr-o carte care salvează vechile modele populare, modelul care cel mai probabil era și pe cămeșa străbunicii. Bine că nu mi-a reușit chiar 100%, că nu mai era cămeșa mea unică.

Cu pânza pregătită și modelul gata, următorul pas este alegerea culorilor și a ațelor. În zonă la noi se folosesc mult culorile naturale, maro, verde, roșu, galben, iar fetele de la șezătoare, cum îmi place mie să le spun, că au sufletul tânăr, îmi recomandau ce ar merge bine cu modelul și cu zona. Doar că eu aveam alte planuri. Aveam o pungă mare cu o sumedenie de ațe de toate culorile pe care le folosea mama la cusut goblenuri. După ce s-a dus mama, eu nu am avut răbdarea să termin goblenurile, deși mi-au plăcut și am cusut și eu. Încă mai am pânzele cu cusătura începută. Am vrut să folosesc la cămeșa ațele mamei, să am ceva de-al ei cu mine, că parcă niciodată nu ai suficiente lucruri rămase de la părintele plecat.

Problema cu ațele alea era că nu erau suficiente pentru a termina o cămeșă, și în nici un caz așa bogată cum o aveam eu în plan. Poate sub influența poveștilor bătrânești, mi s-au părut mereu cămeșile cu model simplu și cu mâneci înguste că aduc a sărăcie, de parcă nu ar fi avut femeia bani suficienți de pânză și de ațe, care erau scumpe tare în vremurile vechi. Am fost sfătuită să completez cu ațe din comerț, dar am refuzat. Am vrut cămeșa să fie făcută doar cu ațele mamei. Așa că am calculat eu cam cât ar ajunge fiecare culoare, cum să le completez și am cusut cămeșa în oglindă, în paralel. Dacă în mod normal faci mai întâi o mânecă și apoi treci la a doua, sau faci altițele pe ambele mâini și apoi treci la râuri, eu am fost nevoită să cos alternativ. Un fragment de altiță pe o mâna și apoi pe cealaltă. Și tot așa până am terminat altița. Și la fel cu întreaga mânecă, un râu pe dreapta, unul în oglindă pe stânga. Până am ajuns la colțurile dreptunghiului în care se încadrează mâneca și am rămas fără verdele și maroul mai închise la culoare și am făcut râurile exterioare cu nuanțe mai deschise. Dar mânecile mele sunt identice. Modelul de pa față e cusut cu nuanțele de verde și maro mai deschise. Negrul mi-a ajuns la puișorii de pe altiță, cei de pe fața și spate sunt cu negru de la un alt producător. Dacă se decolorează în timp, măcar să fie simetric. Fiecare bobină de ață era marcată cu un număr și o culoare care corespundea culorii cu care era desenat modelul pe hârtie. Și cred că am pe cămeșă la vreo 25-30 de culori/nuanțe diferite și trebuia să le păstrez evidența cumva. Așa e când ești încăpățânat și nu asculți de omul cu experiență.

La încreț, o altă aventură. Pe cămeșă străbunica avea același model la încreț ca și la marginea mânecii. Doar că eu nu am avut cum să fac la fel, eu cosând foarte mărunt, încrețul ar fi fost lat de două degete, că și inexistent. Nu am vrut să iau un model de încreț din cele comune, mi se părea că nici unul nu se potrivește, și nici nu mă atrăgea nici unul. Ce aveam pe alte fotografii pe la alte strămoașe, era în plan să fie cusute pe cămeșile următoare, și nu voiam să folosesc modelul de două ori. Așa că am luat modelul de pe cămeșa lu tata, de când era el fecior la grupul de dans.

De asemenea eu tot auzisem că încrețul trebuie să fie deschis la culoare. Prin urmare am ales ce ațe aveam mai deschise, și am tras tare, dar tare, tare, să fac ambele încrețuri, să mă laud sâmbătă la șezătoare cu cât am fost eu de harnică.  

Doar că modelul meu, nefiind unul propriu de încreț, era cam gol și cu ațele deschise la culoare abia se vedea. Și uite așa mă dezumflă fetele mele dragi de toate mândria mea de cusătoare și mai să dau în marea disperare. Tot fetele vin cu soluția. Să aleg ațe mai închise la culoare și să dublez modelul. Și asta am făcut, de unde încrețul meu, deși nu e tradițional, măcar e colorat tare.

Restul a fost cusut mult, și aș spune și repede, dar nu e cazul. Oricum am reușit să termin mânecile undeva cam cu vreo două săptămâni înainte de Sânziene. Nu aveam nici o șansă să termin întreaga cămeșă, să fac și fața și spatele. Așa că iau o decizie riscantă. Să ies în lume cu cămeșa neterminată. Că mă pregăteam să plec din țară în vara aia și slabe șanse să mai termin cămeșa, dacă nu o terminam atunci.

Fac gura cămeșii un pic cam adâncă. Mult prea adâncă ca să fie decentă, dar nici până azi nu m-a lăsat sufletul să o mai închid. Să se vadă, că nu-s furate, vorba mamei. Fac bentița de la gulerul cămeșii. Complicat lucru și oricât m-am chinuit să o fac finuță, tot mi se pare că seamănă cu Zidul Chinezesc. Tipul astă de cu încheietură era numit în popor încheietură în curul găinii – nu ai cum să nu iubești umorul străbunilor.

Trec la încheiat cămeșa, aleg cea mai simplă cheiță dintre cele pe care mi le arătase doamna Lorica și cea mai fină ața pe care o am. Prima mânecă e butucănoasă și creață ca valurile … oceanului, că ale Dunării sunt line. Nu prea am de ales să desfac, să învăț, dau înainte așa cum e, că mai sunt vreo două zile până la Sânziene. Reușesc să o termin pe la 2 noapte, chiar în ajun. Dumnezeu mă ierte. Unii preoți spun că ar trebui să oprești lucru la apusul soarelui în ajun de sărbătoare.  Eu am tot vorbit cu Doamne Doamne în noaptea aia să mă ierte, că mi-oi plăti eu cumva păcatele. Și dacă ar fi să mă iau după mătușa Viorica, mi-am plătit păcatul chiar prin lucrul la cămeșă, că îmi spune mereu că ce cos eu e canon. Chiar și preotul de la Londra mi-a spus că muncă e tot o rugăciune.

Nu am mai apucat să o spăl, noroc că lucrez cu mâinile curate. Și îmi era și frică să nu fugă culorile, că ațele erau de alea pentru goblen nu haine, și vechi de Domnul știe când.

Ca să salvez aparențele și să nu se vadă chiar așa tare că nu am nimic cusut pe fața cămeșii, mai ales că mânicile erau așa de pline, folosesc un șirag de mărgele făcut de mine din vreo trei șiraguri mai scurte. E lung și îl pot înfășura suficient cât să pot acoperi partea din față, e foarte colorat, așa că se potrivește de minune cu mulțimea de culori de pe cămeșă, de zici că e făcut special.

Cu catrința albastră a mătușii Viorica, unicat în zonă, că la noi baza la catrințe e neagră, cu bocancii de armată – că doar trebuia să îmi arăt personalitatea cumva, sunt gata de ieșit în lume.

Cu poalele am scăpat ușor, oricum nu aș fi avut timp să cos model și pe alea. Când mă plângeam eu la mătușa că nu am timp să cos poalele și or să se vadă așa albe sub catrința, mă ia mătușa la rost, că ce mai trebe’ poale să se vadă, că doar nu-s din Regat. Numai acolo se văd poalele sub catrință, la noi nu. Mă uit și eu la toate pozele cu strămoașele pe care le avem prin casă, și e drept că la nici una nu se văd poalele. Supus austriac, cu drepturi, cum îmi spunea profesoara de română Ardelean, Dumnezeu să o ierte, când veneam fără temă la ore.

Și uite așa m-am plimbat prin tot Bazinul Dornelor cu cămeșa neterminată, mândra nevoie mare de marcă ar fi fost făcută din aur.

Am plecat în Anglia și am lăsat cămeșa în Dorna. După ce m-am acomodat cu noul loc, am adus cămeșa în Anglia să o termin. Am desfăcut-o complet, am redus din dimensiunile feței și spatelui, că arătam de parcă răposatul ar fi fost cu două mărimi mai mare – v-am spus că e important să te măsori cum trebuie. Am făcut modelul pe față și pe spate, și m-a surprins să văd cât de repede mi-am adus aminte de cum să îl cos. Am însăilat-o înapoi, de data asta un pic mai finuț, dar tot nu perfect. E un început, cămeșile următoare or fi mai bune.

Am dat-o gata un pic înainte de Paștele din 2018, cămeșa fiind începută în februarie 2016. Între timp am și învățat cum să o spăl, asta încă din România. Și așa mi-am făcut curaj să o port mai des, că e sau nu sărbătoare, doar așa de dragul de a o arăta lumii.

Și mai are cămeșa asta un rost. Nu doar că poartă ațele mamei și modelele străbunicii și a tatălui. Dar ajută și la păstrarea tradițiilor. Atunci când m-am apucat eu să o cos, eram tânără în comparație cu doamnele care coseau cămăși la șezătoare, iar fetele de vârsta mea nu aveau curajul să meargă la șezătoare să ceară îndrumare. Și a venit la mine o colegă de generație să îi arăt cum se face cămașă. Degeaba am încercat eu să o îndrum către șezătoare, numai nu a vrut. Și de cât să renunțe, m-am încumetat și i-am arătat tot ce îmi arătase mie doamna Lorica. Și darul primit l-am făcut dar, iar cămeșa fetei e aproape terminată și o să fie o frumusețe, că mi-a arătat ce lucrează.  

Și terminată e și povestea primei cămeși populare cusute de mine. Și acu să spuneți voi dacă e sau nu specială, cămeșa mea cu povestea ei cu tot.

Dacă v-a plăcut acest articol, mă puteți ajuta prin redistribuirea acestuia. Vă mulțumesc! Marcella