Albinuța Dada

Aventurile unei albinuțe și a familiei de oameni care au adoptat-o

Plecarea către o nouă casă

Prima aventură

O poveste de Marcella Dragăn

Dada se chinuia să își facă loc către marginea grămezii de albine. Încărcată de miere și îngrămădită de suratele ei, drumul către margine părea o misiune imposibilă. Ziua asta chiar că nu era una bună, începuse ciudat chiar de dimineață.  

Albinuța Dada se trezi într-un zumzet infernal. Ceva important urma să se petreacă în stup. Toate suratele ei erau agitate.

De la o bucată de vreme nici de regină nu mai ascultau. Ce-i drept, nici regina nu se mai comporta așa cum o făcuse până atunci. Dar ăsta nu era motiv ca ele să se poarte de parcă ea nici nu ar fi existat. Unele dintre ele chiar se apucaseră de lucru la celulele speciale în care erau crescute noile regine.  

E adevărat că mâncare era destulă în stup, se întorceau de la cules pline de nectar și polen de abia mai puteau zbura, iar loc în stup nu prea mai aveau. Dar chiar și așa, să nu mai asculți de regină era de neconceput pentru Dada!

Că tot își adusese aminte de regină, ce-ar fi dacă ar merge să vadă dacă totul este în regulă cu ea. Se porni hotărâtă la drum și după ce se strecură cu greu printre suratele ei căutând mirosul reginei, îi dădu de urmă la câteva rame distanță.

Când o văzu, Dada se îngrijoră. Nu arăta deloc bine, era slăbită și se învârtea de ici colo fără să depună nici un ou. Nu era deloc așa cum și-o amintea Dada, muncind neobosită. Dada se apropie de una dintre surorile ei care aveau ca singură misiune în stup să aibă de grijă de regină.

„Scuză-mă soro, dar e cumva regina bolnavă? De ce e așa de slabă?” întrebă Dada cu vădită îngrijorare în voce.

”Nu!”, îi răspunse cu elan sora ei, „Doar că trebuie să o pregătim pentru zbor. La cum era până acum, era prea grea că să poată zbura, așa că am redus din mâncarea pe care i-o dăm, ca să fie mai ușoară.”

„Ce zbor?” întrebă și mai nedumerită Dada

„Tu nu vezi ce e în stup?!?” îi răspunse cu exasperare sora ei. „Nu mai putem rămâne aici. Trebuie să plecăm să ne găsim altă casă!”

„Și pot să vin și eu?” întrebă Dada cu vocea plină de speranță. Chiar îi plăcea de regina pe care o aveau și nu ar fi vrut să se despartă de ea. Era mereu liniștită și reușise să păstreze colonia calmă și sub control în niște momente terifiante, din care nu au crezut că o scape.

„Normal că poți să vii! Mergi repede și încarcă-te cu cât mai multă miere. Cât de mult poți duce. O să avem nevoie de resurse până ne instalăm și ne aranjăm noua casă. Și vezi dacă poți să mai aduni și alte surate, cu cât suntem mai multe cu atât o să ne fie mai ușor să supraviețuim în nouă casă.”

„Am plecat!!” răspunse Dada fericită.

Îi era un pic frică. O nouă casă. Unde? Cum o să fie? Cum o să o găsească? Cum o să se descurce fără întreaga colonie? Mult prea multe întrebări ca să le poată răspunde acuma. Mai bine să se concentreze pe ceea ce putea face î acest moment. Se îndreptă hotărâtă către fagurii de miere, abordând pe toate suratele pe care le găsea în cale, îndrumându-le și pe ele să vină.

Până spre amiază se adunaseră un grup destul de mare de albine și erau bine pregătite pentru călătoria pe care se pregăteau să o facă. Câteva dintre cercetașe erau în afara stupului, iar altele deja plecaseră în căutarea unui loc în care să se poată stabili până la găsirea unei case permanente.

Dada se îndreptă spre ieșirea din stup și se avântă afară. Acolo, mii de surori se adunaseră pe stup, pe sub stup, care pe unde putu, toate pregătite de plecare.  În aer, odată cu miile de albine, plutea o neliniște pe care fiecare dintre ele o simțea crescând cu fiecare clipă. Dada se întoarse către stup, să se mai uite la el o ultimă oară. Avea să îi fie dor de el; a fost o casă bună, drept dovadă că s-au dezvoltat într-o familie atât de puternică. Și mai avea să îi fie dor și de suratele care rămâneau acolo. Oare cum o să se descurce acum, cu o familie mai mică?

Șirul gândurilor îi fu întrerupt de o cercetașă care dădu semnalul de plecare. Toate suratele care erau în afara stupului îi urmăreau cu atenție semnalele și le transmiteau mai departe către celelalte albine, ca să fie sigure că se îndreaptă toate în aceeași direcție.

Dada urmărea cu atenție întreaga colonie, voia să fie sigură că regina venea cu ele și că era bine. După un timp o văzu, înconjurată de suita ei, cum se ridică în zbor și porni către locul indicat de cercetașe. Dada se lua și ea după ele și încercă să se țină cât mai aproape de regină.

Pentru moment cercetașele găsiseră un copăcel mai tânăr, ce avea crenguțele cam subțirele. Avantajul era însă că aleseseră locul de unde plecau toate acele crenguțe și aveau unde să construiască un ghem în care să o protejeze pe regină. Urmărea cum albinuțele se așezau pe rând, una prinsă de cealaltă, și cum ghemul creștea transformându-se într-un ciorchine mare și greu. Poate un pic prea greu. Și mai erau albine de venit. Dada se repezi la una dintre cercetașele care zburau în jurul grupului și îi spusese să organizeze repede pe câteva dintre celelalte cercetașe să plece în căutarea unui alt loc mai bun. Mai solid, dar și mai ferit, că dacă nu aveau să petreacă noaptea sub cerul liber.   

Cu cercetașele plecate, Dada se întoarse către grup și încercă să își facă loc către centru, în căutarea reginei. Câteva momente mai târziu, îngrămădită de către suratele ei, se gândi că poate nu fusese o idee chiar așa de bună. Când deodată, o chestie mare, ca un fel de lopată, era cât pe ce să o strivească. Trecu doar la câteva albine distanță de ea și îi culese ca într-un căuș o bună parte dintre surate. Le aruncă într-o cutie mare, le scutură pe albinele care reușiseră să țină mai bine și se întorcea direct către ea. Dada zbură într-o parte și reuși cu greu că scape. Regina cu suita ei nu fu chiar așa de norocoasă. Scăpată de pericolul direct, Dada se apropie încet în zbor să vadă ce se întâmplă. Acum că îi trecu spaima aia grozavă, și reuși să facă câteva zboruri roată pe lângă sursa pericolului, îi dădu seama că nu era chiar așa de rău cum crezu la început. Chestia aia mare care aproape o strivise și care îi luase regina, era o mână de om. Nu era cea a omului care avuse grijă de ele până acum, era un străin, și din ce își dăduse Dada seama, era un prieten al acestuia, căci stăteau amândoi în poveste, și mai luau câte o mână de albine și le duceau către cutie, ca și cum ar încerca să le mute pe toate acolo.

Cutia semăna cu stupul din care plecaseră, doar că era mai mică. Ezitând, Dada se apropie de cutie; îi era frică, dar nici nu voia să se despartă de regină. Intră. La o primă impresie, nu era chiar așa de rău. Aveau câțiva faguri, nu erau ei în cea mai bună formă, dar erau un început.  Cel puțin asta era impresia ei, dar poate ar fi bine să ceară și părerea suratelor ei. Dada se apucă de întrebat în jur ce cred și restul suratelor lor de noul loc. Albinele doici, care deja inspectaseră câteva zone, fuseseră de aceeași părere: era un bun început. Mai trebuiau reparați fagurii, mai trebuiau cârpite pe ici pe colo câteva locuri pe unde puteau intra viespi și alți prădători, dar era mai bine decât vreo scorbură unde ar fi trebuit să facă toate muncă de la început. Aveau o bază și ăsta era un lucru bun, cel puțin pentru noaptea care urma. Mai ales că nici una dintre cercetașele ce plecaseră, nu găsise nimic mai bun. Că își adusese aminte de cercetașe, Dada vru să vadă dacă a doua tură de cercetașe găsise ceva mai bun. Zbură afară din cutie și după câteva ture roată în jurul cutiei, reuși să le găsească. Dar nu primi un răspuns încurajator. Cel puțin în apropiere nu era nimic potrivit. Iar ele aveau nevoie de odihnă și de un pic de mâncare, că își terminaseră săracele rezervele de miere. Decizia era unanimă, pentru noaptea asta vor rămâne aici.

Odată decizia luată, fiecare albinuță începuse să transmită mesajul la albinele din jur, ca toate să știe și să intre în cutie să se apuce de treabă. Trebuiau să se pregătească pentru noapte. Să își organizeze un ghem să le fie cald și să stabilească paza. Suita reginei se concentra pe curățirea și hrana reginei; trecuse săraca prin atâtea în ziua asta. Iar acum că aveau o nouă casă, regina trebuia să își recapete puterile și să înceapă să depună din nou ouă, din care aveau să iasă noile lucrătoare din stup. Căci nu aveau nici o șansă să supraviețuiască cu cât de puține albine erau acum în noua colonie.

Dada își aminti de cât de puternică și de numeroasă era familia pe care o părăsise. Oara făcuse o greșeală? Dacă nu o să reușească să supraviețuiască? Alungă cu repeziciune asemenea gânduri. Nu o ajutau cu nimic. Avea să fie bine! Chiar aveau să se dezvolte într-o colonie mare și puternică. Aveau o regină cu experiență. Crescuse vechea colonie într-una dintre cele mai puternice colonii din stupină. Era harnică și depunea ouă ziua întreagă. Muncea din greu și era un exemplu pentru albinele de lângă ea. Suita ei era formată din albine la fel de muncitoare ca și ea, care aveau mereu mare grijă de regină.

Cu gândurile negre alungate și plină de energie și motivație, Dada se gândi că ar putea să dea o mână de ajutor în adunarea celorlalte surate care mai erau pe afară. Nu mai erau multe, doar câteva, dar ar fi fost mult mai liniștită să le știe pe toate adunate și în siguranță în mijlocul coloniei.

Dar când se apropie de ieșire, agitație mare între surate. Toate bâzâiau și se îngrămădeau spre locul unde fusese intrarea în cutie. „Ce este? Ce se întâmplă?” întrebă îngrijorată Dada. „Nu știu! Nu știu!” răspunseseră în cor suratele ei. Dada se apropie de locul pe unde intrase în cutie, doar că gaura aia mare nu mai era acolo. Dispăruse. În loc era un perete din lemn. Degeaba încerca Dada și suratele ei să găsească o ieșire. Era imposibil. Totul era închis.

„Dacă este o capcană?” întrebă panicată o albină mai tânără. Se gândise și Dada la asta când văzuse ieșirea blocată, dar nu își permitea să se lase pradă panicii. Trebuia să își liniștească suratele. Nu le ajuta cu nimic dacă se agitau, dacă nu rămâneau calme, nu aveau cum să găsească o soluție să iasă din încurcătura în care erau.

„Ce capcană!” se rățoi Dada la albina care întrebase. „Nu e nici o capcană. Omul nostru nu ne-ar face niciodată rău. Trebuie să fie o explicație pentru toate astea. Mergi tu și te ocupă de faguri, și lasă-ne pe noi, cele care avem experiență în afara stupului să găsim o ieșire!” continuă Dada cu o voce sigură și calmă, deși era la fel de îngrijorată ca și tânăra surată care întrebase. Îi păru că se răstise la surioara ei, o să își ceară iertare un pic mai încolo când lucrurile se vor mai liniști, sigur o să înțeleagă.

Deodată totul începu să se miște și să le arunce pe albine dintr-o parte în alta. Păru că se oprește pentru un moment, dar începu din nou. Un pic mai ușoară zguduitura, dar continuă pentru o bucată lungă de timp. Toate albinele se țineau cât de bine puteau de faguri să nu fie aruncate de ici colo. Era ca într-una din cele mai puternice furtuni, doar că nu era nici o picătură de ploaie. Și nici nu era vântul care le mișca. Probabil că toată vina pentru chinul prin care treceau acuma era a omului cu păr alb care venise și le pusese în cutia asta. Data viitoare când o să îl vadă, o să îl înțepe, se gândi Dada, chiar dacă asta însemna că o moară. Era un sacrificiu pe care era dispusă să îl facă, dacă avea să îl împiedice pe om să le mai facă rău suratelor ei.

Dar pentru moment nu putea face mare lucru, decât să se țină bine și să își păstreze calmul. Trebuia să fie un exemplu pentru restul suratelor ei, în special a celor tinere.

Zdruncinătura continuă destul de mult timp, după care se opri brusc. Dada își flutură aripile pregătită de atac, doar ca să se trezească aruncată cât colo de încă o serie de zguduituri. Oare ce se întâmplă afară, se întrebă îngrijorată Dada.

Lucrurile se liniștiseră pentru un timp și se părea că se deschide cutia. Ăsta e momentul de atac, se gândi Dada și aruncă în zbor către raza de lumină care venea din locul în care fusese până atunci perete de lemn care le blocase în cutie. Doar că nu apucă să zboare prea mult, că se trezi învăluită într-o mare de fum. Se ameți și se retrăsese înapoi pe fagurele de pe care plecase. Prin toată amețeala de la fum, Dada simți cum fagurele este ridicat și purtat prin aer. Se prinsese bine, bine cu picioarele de fagure. Dacă se desprindea acuma, ar fi căzut ca un bolovan la pământ și nu s-ar mai fi ridicat, era sigură că nu va putea zbura. 

Încetul se făcu întuneric și toată mișcarea se opri. Imediat lângă ea veni o ramă plină cu albine adusă și ea din cutia în care fuseseră închise până acum. Toate suratele care ajungeau lângă ea, spuneau același lucru: că erau transportate într-o cutie ce semăna cu stupul din care plecaseră.

După ce totul se liniști și nimic nu se mai mișcă, și nici nu se mai auzea vreun zgomot venind de afară, Dada văzu cum încetul cu încetul, una câte una, albinele tinere se apucaseră să verifice noul stup în care erau. În plus față de ramele cu faguri pe care erau deja, cele cu care fuseseră aduse, mai erau câteva în stare destul de bună. Cu puțină muncă, ele puteau fi folosite pentru crescut noile albine și pentru depozitarea mierii. Se organizaseră, și o parte dintre ele se apucaseră să inspecteze pereții stupului, să vadă ce reparații trebuie făcute, și să stabilească pază, dacă găseau vreun loc pe unde puteau intra prădători. De asemenea căutau ieșirea, dar nu o găsiseră. Cel puțin nu erau sigure, căci dăduseră peste ceva ce părea ca o ieșire, doar că era blocată. Pentru moment erau închise aici.

Noul stup avea o formă diferită de a celui vechi., era mai lung, și doar pe un nivel. Ramele erau așezate una după alta, într-un singur rând. În vechiul stup aveau două nivele, în cel de jos aveau puietul, iar în cel de sus aveau rezervele de hrană. Stupul ăsta era în stare bună, nu aveau mult de muncă la el, și concluzionaseră că era o casă bună. Poate toată agitația și tot chinul zilei de azi avea să fie răsplătit cu o casă nouă.

Următorul lucru de care trebuiau să se ocupe era cu găsitul resurselor de cules nectar. Dacă și acestea se dovedeau mulțumitoare, atunci chiar că merita tot chinul. Doar că nu reușeau să găsească nici o ieșire din stup.

Căutaseră prin toate colțurile, toate îmbinările dintre scânduri, pe unde simțeau un pic de curent venind din afară, dar nu era nimic suficient de mare cât să încapă o albină. Se adunaseră lângă deschizătura ce părea a fi ieșirea din stup, care era pentru moment blocată. Câteva dintre albine erau sigure că o pot deschide suficient cât să o poată folosi. O să dureze puțintel și o ceară un pic de efort, dar aveau speranța că vor găsi o cale afară din stup și că nu vor fi blocate aici la nesfârșit.

Încet, încet albinele începuseră a se liniști și a se organiza pentru a sarcinile zilelor care vor urma. Doar că Dada nu mai avea puterea să se gândească la ce era de făcut. După toată agitația din ziua care era pe sfârșite, și după doza de fum care o amețise atât de tare, albinuța Dada avea nevoie de o noapte bună de odihnă. Se strecură în mijlocul unei grămăjoare de albine, unde în căldura și atingerea fină a aripilor suratelor ei, adormi!

va urma

Daca v-a plăcut acest articol, mă puteți ajuta prin redistribuirea acestuia.
Vă mulțumesc! Marcella